Vis de iarnă

...aşa, ca în poveşti...

Nu poţi să îmbrăţişezi mintea unui om....

Viziune

Sunt un greiere cu 3 antene
cu 6 degete la fiecare mână
un deget în plus pentru fiecare iarnă petrecută în ger
o mână în plus pentru fiecare moarte de foame
învii mereu primăvara
să vă încânt

Despre alergări

Uite, chiar despre asta vorbeam zilele trecute. Alerg după ceva şi problema nu e nici măcar că nu mai ştiu după ce. Îmi place să alerg, oricum motivele sunt subiective. În ultimul timp am observat că şi motivele sunt momentane, ca multe alte lucruri. Începutul ăsta de carte nu duce nicăieri...

Stă pe un câmp de iarbă. Are câmpul lui de iarbă. Fiecare personaj ar trebui să aibă un câmp de iarbă. Şi în fiecare anotimp poţi să faci poze pe câmpul ăsta de iarbă, pentru că se poartă, ah, cât se mai poartă pozele pe câmp, sau pe bloc, sau în orice alt loc cu spaţiu larg de desfăşurare, cu vedere directă spre cer.
Cred că cel mai mare dor al oamenilor e cerul, dar nu-şi dau seama.

Stă pe un câmp, admiră cerul, rupe iarba nervos şi o face bucăţele, bucăţele. Suntem prea nervoşi. Aşteptăm, tot aşteptăm. O ocazie să ne arătăm adevăratele feţe, cuiva, oricui, numai să fie dispus să se uite. Şi tot aşteptând se strânge în noi propia imagine perfectă a sinelui. Ne micşorăm şi ne încordăm. Şi ce aşteptăm nu vine... bineînţeles că nu vine, pentru că de fapt trebuie să mergem noi.

Stă pe câmp şi respiră norii. Norii nu au nevoie de sens. Le ajunge vântul. Dacă te uiţi destul de mult timp la nori, nu mai ai nici tu nevoie de sens. Şi toate se potrivesc brusc.

Se ridică. Acum ştii ce ai de făcut, mai scrii o carte, apoi începi iar să te pierzi şi să te găseşti şi să cauţi şi să uiţi şi să-ţi aminteşti.

orb

(început de curând)

Îmi plac oamenii orbi. Par că au sacrificat văzul pentru altceva..
Şi pentru ei o să scriu mai mult, pentru cei care ştiu să asculte.

Se pare

că sunt un inginer
de suflete
de lumi
de teorii

practic, interesant şi insensibil (ă)

Copile, nu fi prost

lucrurile aleargă cu viteza întunericului
când nu te uiţi la ele

Nu mă mai regăsesc în metafore

da, oraşul e departe

dar ... (cuvintele mele s-au sinucis.. mă scuzaţi, trebuie să curăţ mizeria asta din sufletul meu; continuaţi voi)

Crowds make a scene

I relapse
collapse
in this happiness that chokes me

I dream
in between wakes

I lack lucidity and all is white
as the snow that will come
as the sun that had passed

I laugh a hundred fowls
and make myself a giant ear

I cash the rest of all
and sew my pocket

This is where I end

închide ochii că bate vântul

Am început să merg cu ochii închişi pe stradă.
Nu aud nimic în plus, dar simt caldarâmul de sub picioare.
Şi câte nu calc în picioare.

Ieri, o doamnă bătrână cu taior gri desperecheat si pulovăr căuta într-un tomberon. Găsise nasturi, broşe, alte lucruri colecţionabile şi cărţi despre cancer. How should you treat early stages of cancer. Cum? De-aş întrăzni acum să mă întorc, să ridic cartea, să o frunzăresc, să o pun la loc şi să privesc femeia aceea în ochi. Dar bătrâna e deja mult în spate şi cartea nu i-o mai pot lua. Singurul lucru care mă macină e că nu i-am văzut chipul. Doar ceafa subţire, acoperită de părul alb, făcut permanent. Bătrânele au mereu capul plin de bucle.

Încă merg cu ochii închişi pe stradă. Numai aşa îi pot deschide în cele mai nepotrivite momente: când lumea îşi scoate masca şi ne arată spatele.

Prima viziune a Gânditorului

Sunt un purice alb. Cu picioarele tăiate. Ce e ciudat e că încă mai pot sări; pot sări foarte sus, dar nu mă ajută cu nimic. Pentru că tot un purice alb, cu picioarele tăiate, rămân...

Ultima zi de septembrie

Merg pe stradă şi văd numai bătrânei la geam. Unii scutură covoare, alţii batiste, alţii nasuri... sau chiar geamurile. Cam atât cred... aa, da, mai era unul care stătea nemişcat. În rest, maşini, covrigării şi firme de asigurări. Şi soarele care apune undeva în spatele meu.

Girl Anachronism

Răsfoind amintiri...

The Dresden Dolls - Girl anachronism
Încărcat de amandine025. - Watch more music videos, in HD!

Bird of Paradise

Spaţiu/timp

Am un castel. Mă ascund acolo când lucrurile merg prea bine sau prea prost. Caut răspunsuri pe pereţii plini de tablouri şi de strămoşi. Eu cunosc puţini oameni din familia mea, dar e de ajuns să le privesc ochii verzi pictaţi.

Din afară e o cetate neagră, ruinată, să înşele căutătorii de aur.

O mie de gânduri şi un zâmbet.

Alerg de colo colo şi descopăr că în castelul meu e cât spaţiu vreau. Şi cât timp vreau.

(lipiţi aici o poză cu un castel de nisip sau din alte roci mişcătoare ca să vă amintiţi mai bine)

Ogden Nash - "Reflection On A Wicked World"

Purity
Is obscurity.